Atacurile
teroriste de la Paris au acționat ca un turnesol istoric: au scos la
iveală realități pe care prejudecățile noastre și minciunile altora ne
împiedicau să le vedem în toată hâdoșenia. Bunăoară, dacă mai ales în
ultimii ani Uniunea Europeană dădea semne de slăbiciune, măcar NATO
părea o construcție mai țeapănă.
Spre
deosebire de UE, un edificiu complicat, minat de ideologii aberante și
birocrație sufocantă, NATO avea avantajul simplității teoretice a
principiului fondator: „Toți pentru unu și unu pentru toți”.
Veșnica fisură, Franța, care și-a dorit mereu un statut aparte, nu a
fost totuși un impediment serios în funcționarea alianței. Ironia sorții
face ca, acum, tocmai Franța, atacată pe teritoriul ei, să ceară o mai
mare coeziune, în vreme ce o
ditamai crăpătură s-a căscat în zona cea mai sensibilă a blocului
militar: Turcia. Adică exact acolo unde ar trebui să fie bastionul cel
mai avansat al NATO în războiul împotriva terorismului.
De la venirea la putere a Partidului Dreptății și Dezvoltării, condus de actualul președinte al țării Recep Erdogan, Turcia
renunță într-un ritm galopant la principiile statului laic lăsate
moștenire de Atatürk și se transformă sub ochii noștri într-un stat
islamic. De ani buni, Ankara face un periculos joc dublu: rămânând
membră NATO și transmițând la răstimpuri (e drept, tot mai rare) că-și
dorește integrarea în UE, ea și-a dezvoltat un păienjeniș de relații
dubioase, când nu de-a dreptul toxice.
Turcia a fost acuzată în repetate rânduri că le cântă în strună teroriștilor. Nu
doar pentru că refuză să se alăture coaliției internaționale care
aplică lovituri aeriene ISIS. În noiembrie trecut, lideri ai forțelor
kurde care apărau localitatea Kobani au declarat că au fost atacați de luptători ISIS de pe teritoriul Turciei. The Sirian Observatory for Human Rights a dat publicității imagini cu trăgători jihadiști aflați dincoace de frontiera turcă.
Presa
a publicat nenumărate mărturii despre membri ISIS răniți (inclusiv
lideri importanți) care au fost tratați în spitale turcești, după care
au fost lăsați să se întoarcă pe front.
Sprijinul
Turciei pentru ISIS nu a fost întotdeauna pasiv: la începutul lui 2014,
un convoi de camioane, purtând oficial ajutoare umanitare pentru
populația siriană, a fost oprit la un punct de control: în el s-au găsit arme și muniție.
Mai mult, de-a lungul frontierelor turco-irakiană și turco-siriană, ISIS desfășoară un înfloritor comerț cu produse petroliere, activitate de pe urma căreia câștigă trei milioane de dolari pe zi. Fără
a adăuga filierele de carne vie (femei și fetițe vândute pe bani grei)
și de organe pentru transplant, prelevate de la morții și răniții
proprii sau ai inamicului (inclusiv de la cei executați).
Pe
fondul acestor pehlivănii, merchezuri și șmecherlâcuri s-au produs
atacurile jihadiste de la Paris, care au ucis 17 oameni în două zile.
Iată acum și turnesolul:
primarul Ankarei, Melih Gorcek, vechi membru al Partidului islamist al
Dreptății și Dezvoltării, a afirmat de la tribuna congresului tinerilor
din formațiune că atentatele sunt mâna Mossadului. Aceasta deoarece
Israelul fusese deranjat de votul din Parlamentul Franței pentru
recunoașterea statului Palestina.
„Evident că Israelul nu vrea ca sentimentul (independenței palestiniene - n.r.) să se răspândească în Europa. De aceea, este sigur că Mossadul se află în spatele acestui fel de incidente. Mossadul inflamează islamofobia provocând asemenea incidente.”
La rândul său, parlamentarul turc Ali Sahin a scris pe Twitter că atacul de la Charlie Hebdo „a fost regizat ca o scenă dintr-un film” de forțe care vor să discrediteze Islamul.
Însă
cea mai importantă figură care a sugerat că lucrurile nu sunt așa cum
par, și că de fapt avem de-a face cu o acțiune menită să compromită
Islamul, este însuși președintele Erdogan:
„Evenimentele urmează un scenariu scris dinainte și ar trebui să fim conștienți că este vorba de un complot împotriva lumii islamice.”
Mesajele
liderilor politici turci sunt în aceeași tonalitate cu cele ale
Teheranului sau Moscovei. Doi aliați cu care Turcia a strâns
considerabil relațiile sub regimul Erdogan. Și doi importanți vectori de amenințare a securității occidentale.
Bunele
relații cu Țarul de la Kremlin și cu Ayatollahul de la Teheran par
firești pentru cel ce se dă în vânt după fantomele Imperiului Otoman și
care și-a construit un palat în stilul sultanilor selgiucizi de patru
ori mai mare decât Versailles.
În decembrie, înainte de atacurile de la Paris,Vladimir Putin a anunțat, în timp ce se afla în vizită la Ankara, că renunță la proiectul South Stream,
prin care gazele rusești trebuiau să ajungă în Europa Centrală, ocolind
Ucraina, și va construi în schimb, cu prietenul Erdogan, o conductă
către Turcia.
Anunțat
în acest mod, proiectul nu părea mai mult (de parcă nu era destul!)
decât o pecetluire a alianței strategice dintre cele două Imperii. Bomba
a venit însă acum câteva zile: Rusia va sista orice livrări de gaze
către Europa, și le va direcționa în totalitate către Turcia. Dacă
Europa râvnește la gazele rusești, va trebui să-și construiască
propriile conducte până la granița turcă și să se branșeze la țeava lui
Erdogan, a anunțat directorul general al Gazprom Alexei Miller. Abia acum, proiectul căpăta direcție de atac. Linie de miră.
La
Răsăritul Europei, al NATO și (vai!) al României, se ridică silueta
amenințătoare a două imperii. Și mai spre Soare Răsare se înalță China,
în relații de frățietate cu amândouă. Toate trei au un singur scop: detronarea
Statelor Unite ca primă putere (militară și economică) a lumii și
înlocuirea democrației de tip occidental cu autocrația. Un
național-socialism cu o spoială capitalistă, doar atât cât să nu
izgonească multinaționalele și să permită îmbuibarea clientelei
autohtone.
Cum
împotriva Occidentului se înalță și umbra bărboasă a Profetului,
fluturând iataganul năclăit de sânge, vechea lume creștină ar face bine
să se trezească mai repede. Sau să-și pună grâul de colivă la fiert.
Patrusca A.