luni, 14 martie 2016

Dupa 26 de ani de capitalism datoria tarii a crescut de la ZERO la 96 de miliarde, nou-nascutii au scazut de la 314.000 la 185.000, consumul de carne a scazut cu 4%, locurile de munca s-au injumatatit de la 8.2 la 4.6 mil., pensionarii au crescut cu 40%

A scăzut de zece ori numărul absolvenţilor de şcoli profesionale
Numărul de salariaţi s-a înjumătăţit
Producţia de grâu este la fel, cea de rapiţă a crescut de 100 de ori
Parcul de tractoare şi maşini agricole a crescut cu 38%
Efectivele de bovine au scăzut cu 60%, cele de ovine cu 30%
Numărul de locuinţe a crescut cu 10%
Numărul de paturi din spitale a scăzut cu 36%
Consumul de lapte a crescut cu 70%, până la 237 de litri pe an
Consumul de carne a scăzut cu 4%
Consumul de carne de vită a scăzut cu 50%
Consumul de carne de pui a crescut cu 1%
Produsul Intern Brut a crescut de 3,5 ori
Numărul de pensionari a crescut cu 40%
Numărul licenţiaţilor a crescut de 3,6 ori
Datoria publică a depăşit o treime din PIB
Datoria externă a depăşit 90 mld. euro
Natalitatea a ajuns la cel mai redus nivel de după război
Exporturile de bunuri au crescut de 15 ori
În toată această perioada, structura exporturilor româneşti s-a modernizat foarte mult, astfel că dacă în anii 2000, de exemplu, România era considerată „croitorul Europei” şi exporta în principal îmbrăcăminte şi încălţăminte, din perioada 2007- 2008 situaţia a început să se schimbe.
Astfel, în prezent, principalele specializări la export ale României sunt reprezentate de fabricarea autovehiculelor de transport rutier, fabricarea de maşini şi echipamente şi fabricarea echipamentelor electrice.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 22.12.2015 precum si in editia online.

miercuri, 23 decembrie 2015

Spre stiinta guvernatilor

Subventiile acordate pentru seceta din anul 2015 au produs o mare nemultumire in randul proprietarilor de teren agricol 
-in primul rand  cheltuielile  cu cultivarea unui teren agricol  de catre un proprietar  sunt mult mai mari decat cheltuielile  facute de  un mare proprietar  de cateva sute de hectare ,cu utilaje proprii 
Au fost acordate  subventii duble la proprietarii mari , fata de  proprietarii persoane fizice care reprezinta 80% din totalul suprafetei detinute
Desigur dupa dorinta  colonialistilor de la UE si slugoii romani platiti regeste de UE acesti tarani cu 2-5 ha trebuie sa dispara si sa facem tarlale mari cu noii mosieri ,numai ca dupa 3-5 ani , guvernantii actuali se vor trezi ca pe langa cei 5 milioane de  pensionari pentru care se imprumuta sa le dea pensiile , vor fi nevoiti sa mai acorde pensii si ajutoare sociale la inca 5 milioane de sateni  muritori de foame  
-gradul de afectare de catre seceta a fost stabilit la nivel de judet , de catre functionari care nu au pus piciorul in satul ,comuna respectiva 
Cazul satului meu Oroftiana, comuna Suharau ,judetul Botosani , unde au inscris dumnealor de la sine putere procentul de 30% , iar in vecinatatea altui sat din alta comuna a fost inscrisa 40-50% 
Urmarea este ca  cei din satul meu nu primesc nici o  subventie pentru seceta ,pentru ca  OUG 45/23.10.2015  se specifica ca se dau doar daca depaseste gradul  de calamitate de 30%  (cu toate ca in OUG  se spune mai mare, dar nu exclude  procentul de 30%)
-OUG 45/23.10.2015  specifica valorile acordate , care sunt in bataie de joc (cca 280 de lei/ha , cand pentru o cultura cheltui 450 lei/ha de arat, 400 de lei/ha de discuit,200 lei/ha semanat , 500 lei/ha samanta tratata, si inca doua prasile a 500 lei/ha (la noi in sat nu se dau ierbicide ,pesticide   , plus pentru recoltare inca minim  500-600 lei/ha ) din care daca ai 31% , primesti 31%din 280 lei , ceea ce inseamna  cca 87 lei/ha
-acum o alta interpretare diabolica  a celor din sistem , este ca daca ai in procesul verbal  35% calamitate ,ei interpreteaza  ca  iti vor da doar 5% din cei 280 lei , deci numai diferenta intre 35 si 30% 
-mai mult a pus satenii pe drumuri ,a trebuit sa scoata carnete de producator , atestat de producator (desigur contra unor taxe si deplasari de 2-3 zile la distante de 70-80 km), neanuntand ,vedeti mai sateni ca v-am pus procentul de 30% si nu aveti dreptul la  subventia fantoma de 85 de lei/ha sau dupa mintile luminate cu studii la Paris,.Londra , Bruxell  cca 14 lei/ha 
O sa aveti mari probleme ca saracimea satelor , care va vor alerga pana la Bruxell cu tapoaie si furci de fier ca in 1907
 
col(R)ing Balici Mihai

duminică, 5 iulie 2015

Varoufakis consideră că votul dat la referendumul din Grecia este 'o revenire la valorile Europei'

Ministrul grec de finanțe, Yanis Varoufakis, a apreciat că, prin votul categoric dat de concetățenii săi, la referendumul de duminică, împotriva propunerilor  creditorilor internaționali, guvernul de la Atena va putea să 'întindă o mână a cooperării' partenerilor europeni pentru a ajunge împreună la un acord, transmite agenția EFE.
'Începând de mâine, vom colabora cu Banca Centrală Europeană, care a avut o poziție neutră săptămâna trecută, și vom avea o atitudine pozitivă față de Comisia Europeană', a declarat Varoufakis în prima sa declarație publică după anunțarea victoriei taberei 'Nu' la referendum.
El a susținut în continuare că acest 'Nu' de fapt nu este un 'Nu' împotriva austerității, ci 'o revenire la valorile Europei'. 'Acest 'Nu' este un mare 'Da' Europei democratice', a adăugat ministrul grec, el considerând de asemenea că rezultatul la acest referendum va fi de acum înainte un 'instrument de colaborare cu partenerii'.
În pofida tonului conciliant, Varoufakis și-a reluat în această intervenție criticile față de creditorii internaționali, acuzându-i că 'în ultimele cinci luni (de când stânga radicală Syriza a preluat conducerea guvernului în urma câștigării alegerilor n.red.) au respins orice dezbatere cu privire la austeritate și datoria' externă a Greciei. 'De cinci luni încercăm să negociem pentru a le explica acest lucru: fără alte împrumuturi, dacă nu le restructurăm pe cele vechi', a continuat ministrul grec, susținând că 'din primul moment, creditorii au încercat să închidă băncile (...) și să ne oblige să ne cerem scuze pentru criticile aduse programelor eșuate'.
Premierul grec Alexis Tsipras a cerut concetățenilor săi să respingă la referendum oferta creditorilor internaționali, invocând faptul că aceasta implică noi măsuri de austeritate, precum creșteri se taxe și reducerea unor cheltuieli, cum ar fi pensiile.
Tsipras a susținut că dorește astfel să obțină un acord 'mai bun' și mai 'just din punct de vedere social', el trimițând creditorilor internaționali o scrisoare cu propunerile sale. Principalele elemente ale acestor propuneri sunt obținerea unui nou împrumut de 30 de miliarde de euro pe doi ani, în cadrul Mecanismului European de Stabilitate (ESM), și o nouă ștergere a datoriei externe a Greciei.
Conform rezultatelor parțiale ale referendumului, peste 61% dintre participanții la scrutin au votat 'Nu', împotriva propunerilor creditorilor internaționali.
AGERPRES/(AS — editor: Sorin Popescu)

duminică, 25 ianuarie 2015

Prin crăpătura din zidul N.A.T.O. se vede barba Profetului.

Atacurile teroriste de la Paris au acționat ca un turnesol istoric: au scos la iveală realități pe care prejudecățile noastre și minciunile altora ne împiedicau să le vedem în toată hâdoșenia. Bunăoară, dacă mai ales în ultimii ani Uniunea Europeană dădea semne de slăbiciune, măcar NATO părea o construcție mai țeapănă.
Spre deosebire de UE, un edificiu complicat, minat de ideologii aberante și birocrație sufocantă, NATO avea avantajul simplității teoretice a principiului fondator: „Toți pentru unu și unu pentru toți”. Veșnica fisură, Franța, care și-a dorit mereu un statut aparte, nu a fost totuși un impediment serios în funcționarea alianței. Ironia sorții face ca, acum, tocmai Franța, atacată pe teritoriul ei, să ceară o mai mare coeziune, în vreme ce o ditamai crăpătură s-a căscat în zona cea mai sensibilă a blocului militar: Turcia. Adică exact acolo unde ar trebui să fie bastionul cel mai avansat al NATO în războiul împotriva terorismului.
De la venirea la putere a Partidului Dreptății și Dezvoltării, condus de actualul președinte al țării Recep Erdogan, Turcia renunță într-un ritm galopant la principiile statului laic lăsate moștenire de Atatürk și se transformă sub ochii noștri într-un stat islamic. De ani buni, Ankara face un periculos joc dublu: rămânând membră NATO și transmițând la răstimpuri (e drept, tot mai rare) că-și dorește integrarea în UE, ea și-a dezvoltat un păienjeniș de relații dubioase, când nu de-a dreptul toxice.
Turcia a fost acuzată în repetate rânduri că le cântă în strună teroriștilor. Nu doar pentru că refuză să se alăture coaliției internaționale care aplică lovituri aeriene ISIS. În noiembrie trecut, lideri ai forțelor kurde care apărau localitatea Kobani au declarat că au fost atacați de luptători ISIS de pe teritoriul Turciei. The Sirian Observatory for Human Rights a dat publicității imagini cu trăgători jihadiști aflați dincoace de frontiera turcă.
Presa a publicat nenumărate mărturii despre membri ISIS răniți (inclusiv lideri importanți) care au fost tratați în spitale turcești, după care au fost lăsați să se întoarcă pe front.
Sprijinul Turciei pentru ISIS nu a fost întotdeauna pasiv: la începutul lui 2014, un convoi de camioane, purtând oficial ajutoare umanitare pentru populația siriană, a fost oprit la un punct de control: în el s-au găsit arme și muniție.
Mai mult, de-a lungul frontierelor turco-irakiană și turco-siriană, ISIS desfășoară un înfloritor comerț cu produse petroliere, activitate de pe urma căreia câștigă trei milioane de dolari pe zi. Fără a adăuga filierele de carne vie (femei și fetițe vândute pe bani grei) și de organe pentru transplant, prelevate de la morții și răniții proprii sau ai inamicului (inclusiv de la cei executați).
Pe fondul acestor pehlivănii, merchezuri și șmecherlâcuri s-au produs atacurile jihadiste de la Paris, care au ucis 17 oameni în două zile.
Iată acum și turnesolul: primarul Ankarei, Melih Gorcek, vechi membru al Partidului islamist al Dreptății și Dezvoltării, a afirmat de la tribuna congresului tinerilor din formațiune că atentatele sunt mâna Mossadului. Aceasta deoarece Israelul fusese deranjat de votul din Parlamentul Franței pentru recunoașterea statului Palestina.
„Evident că Israelul nu vrea ca sentimentul (independenței palestiniene - n.r.) să se răspândească în Europa. De aceea, este sigur că Mossadul se află în spatele acestui fel de incidente. Mossadul inflamează islamofobia provocând asemenea incidente.”
La rândul său, parlamentarul turc Ali Sahin a scris pe Twitter că atacul de la Charlie Hebdo „a fost regizat ca o scenă dintr-un film” de forțe care vor să discrediteze Islamul.
Însă cea mai importantă figură care a sugerat că lucrurile nu sunt așa cum par, și că de fapt avem de-a face cu o acțiune menită să compromită Islamul, este însuși președintele Erdogan:
„Evenimentele urmează un scenariu scris dinainte și ar trebui să fim conștienți că este vorba de un complot împotriva lumii islamice.”
Mesajele liderilor politici turci sunt în aceeași tonalitate cu cele ale Teheranului sau Moscovei. Doi aliați cu care Turcia a strâns considerabil relațiile sub regimul Erdogan. Și doi importanți vectori de amenințare a securității occidentale.
Bunele relații cu Țarul de la Kremlin și cu Ayatollahul de la Teheran par firești pentru cel ce se dă în vânt după fantomele Imperiului Otoman și care și-a construit un palat în stilul sultanilor selgiucizi de patru ori mai mare decât Versailles.
În decembrie, înainte de atacurile de la Paris,Vladimir Putin a anunțat, în timp ce se afla în vizită la Ankara, că renunță la proiectul South Stream, prin care gazele rusești trebuiau să ajungă în Europa Centrală, ocolind Ucraina, și va construi în schimb, cu prietenul Erdogan, o conductă către Turcia.
Anunțat în acest mod, proiectul nu părea mai mult (de parcă nu era destul!) decât o pecetluire a alianței strategice dintre cele două Imperii. Bomba a venit însă acum câteva zile: Rusia va sista orice livrări de gaze către Europa, și le va direcționa în totalitate către Turcia. Dacă Europa râvnește la gazele rusești, va trebui să-și construiască propriile conducte până la granița turcă și să se branșeze la țeava lui Erdogan, a anunțat directorul general al Gazprom Alexei Miller. Abia acum, proiectul căpăta direcție de atac. Linie de miră.
La Răsăritul Europei, al NATO și (vai!) al României, se ridică silueta amenințătoare a două imperii. Și mai spre Soare Răsare se înalță China, în relații de frățietate cu amândouă. Toate trei au un singur scop: detronarea Statelor Unite ca primă putere (militară și economică) a lumii și înlocuirea democrației de tip occidental cu autocrația. Un național-socialism cu o spoială capitalistă, doar atât cât să nu izgonească multinaționalele și să permită îmbuibarea clientelei autohtone.
Cum împotriva Occidentului se înalță și umbra bărboasă a Profetului, fluturând iataganul năclăit de sânge, vechea lume creștină ar face bine să se trezească mai repede. Sau să-și pună grâul de colivă la fiert.
Patrusca A.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Originea rusofobiei la romani

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, "şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe "eliberatorii" ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea "Între Orient şi Occident": "În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de . Mii de volintiri (n.r. - voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000", ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII       
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar "eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. "Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului", povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei.
 Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în "Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: "Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor". Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: "Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (...)".
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor "uita" să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: "Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă".
 
NAPOLEON NE-A SALVAT
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir - destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi - decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: "Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră".

MAI CORUPŢI DECÂT TURCII         
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea "Între Orient şi Occident": "Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă".
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: "Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte".
La 1830, românii se săturaseră de "fraţii creştini". Djuvara descrie această cotitură: "Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei".
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: "Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!".
 
"RĂZBOIUL" ALIAŢILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878
Consolidarea "simpatiei" pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAŢA PLEVNEI, "UITAŢI" LA TRATATIVE     
A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în "Carol I al României", modul în care au procedat "aliaţii" ruşi: "Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act (n.r. - Dimitrie Onciu, "Din istoria României") consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria".
 
RUŞII ASEDIAZĂ BUCUREŞTII         
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. "Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. - cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul ", scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. "O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că <sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu>", se consemnează în lucrarea numită mai sus.
"(...) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie", scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în "Eşecul democraţiei române - Istoria loviturilor de stat în România, volumul II" despre aceleaşi evenimente.

"PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRŞITĂ"        
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: "Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna".
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: "Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (...) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile".

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA...
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: "Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui".
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în "Istoria loviturilor de stat", că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a unor comunişti instruiţi la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind "tensionate".