Momentul
zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de
ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi
turci din 1806-1812, "şase ani în care pământul Principatelor avea să
slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din
Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul
şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile
vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", după cum scrie Neagu
Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat
cu entuziasm pe "eliberatorii" ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea
"Între Orient şi Occident": "În timpul războiului din 1768-1774, boierii
moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza
Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva
necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care
erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate,
în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult
terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări
populare şi de simpatie faţă de . Mii de volintiri (n.r. - voluntari)
din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul
războiului, erau 12.000", ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia
bărbătească se înrolase la ruşi.
UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII
Românii
şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar
"eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii
unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. "Pe măsură
ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri
începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul
trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791
întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului", povesteşte acelaşi
Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei.
Contele
francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, nota în "Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în
timpul campaniei din iarna anului 1788: "Iată un exemplu, dintr-o mie,
de ce era în stare cruzimea ruşilor". Enervat pentru că o furtună îi
afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi
prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi
stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară
îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe
câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În
final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu
fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi
lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe
care le foloseau colegii săi ruşi: "Am putut judeca grozăviile la care
ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi
fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este
cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o
uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să
zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi
facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi
rămâne ca o stană de piatră. (...)".
Deja, în timpul
războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai
erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau
(justificat) că vor "uita" să mai plece. Iată ce scria un alt francez,
prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791:
"Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de
ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi
de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum
se tem de întoarcerea celor din urmă".
NAPOLEON NE-A SALVAT
Prima
dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a
întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele
dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea
Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan
european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a
fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă
românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile
păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut
Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia
franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru
care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat
la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace
dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai
târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare.
Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După
întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir -
destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi - decapitat
împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de
altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul
contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: "Împrejurările în
care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi
încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră".
MAI CORUPŢI DECÂT TURCII
În
materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât
turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în
cartea "Între Orient şi Occident": "Generalul Zass, însărcinat la
Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa
pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a
fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de
ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii
Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar
cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea
mărfurilor în contrabandă".
După retragerea ruşilor, în
1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la
Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: "Toţi călătorii care
sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite
de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă
şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte".
La
1830, românii se săturaseră de "fraţii creştini". Djuvara descrie
această cotitură: "Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau
indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul
antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment
generalizat în toate păturile populaţiei".
Teama că
ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor
şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran
boierului său: "Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi
întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să
se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!".
"RĂZBOIUL" ALIAŢILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878
Consolidarea
"simpatiei" pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a
produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele
incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea
Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost
salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de
Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia
n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile
de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care
aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a
domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu
şi Mihail Kogălniceanu.
BUNI ÎN FAŢA PLEVNEI, "UITAŢI" LA TRATATIVE
A
fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în
primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi.
Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19
februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu
Damean descrie, în "Carol I al României", modul în care au procedat
"aliaţii" ruşi: "Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de
conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul
trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act (n.r. - Dimitrie Onciu, "Din
istoria României") consacra, printre altele, independenţa României, însă
cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va
ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către
Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu
sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de
la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp
de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria".
RUŞII ASEDIAZĂ BUCUREŞTII
Aceste
întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. "Vădit
nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti,
(n.r. - cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu
Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg
în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult,
cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la
Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul ", scrie Damean în
aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de
război. "O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul
britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că
<sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu>", se
consemnează în lucrarea numită mai sus.
"(...) trupele
ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi.
În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din
capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne
aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie
avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie", scrie şi
istoricul Alex Mihai Stoenescu în "Eşecul democraţiei române - Istoria
loviturilor de stat în România, volumul II" despre aceleaşi evenimente.
"PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRŞITĂ"
Intervenţia
marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi
Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul
de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta
Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare,
Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul
unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist)
concluziona: "Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era
sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum
priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în
toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea
fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4
aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România
este pierdută pentru totdeauna".
Evenimentele din
1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în
care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: "Comportamentul
politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile,
furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele
ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la
Răsărit. (...) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv
românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond
naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi
infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al
Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură
împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru,
care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă
expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi
astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile".
ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA...
Incidentele
ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C.
Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase
atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C.
Brătianu, nota într-o scrisoare: "Rusia era înverşunată împotriva tatei
şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui".
În
baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în "Istoria
loviturilor de stat", că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost
iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de
influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din
Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă
în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de
lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în
care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat
tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din
perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot
felul şi impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990,
instalarea în fruntea statului a unor comunişti instruiţi la Moscova,
precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au
fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din
Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi
acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în
NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de
specialişti ca fiind "tensionate".